am obosit si nu ma mai vreau...am o caldare de optimism cu care habar nu am ce sa fac si unde sa o torn...un optimism care incepe sa ma intristeze....sa ma deprime...sa il urasc...
il vad acolo cum zace...e ca un borcan de caviar intr-un frigider vechi, gol si urat mirositor...in care nu mai gasesti decat niste paine veche, niste mustar si un iaurt. stau in loc in jurul meu e haos...sau...poate...in jurul meu lucrurile sunt line si eu sunt un haos...
haos...ce cuvant simplu si curat pentru o ilustratie atat de exploziva...
ma uit la mine ca la cel mai neascultator obiect de studiu...si incerc sa ma cert, sa ma strunesc sau sa ma inteleg...dar am obosit.
au fost etape dupa etape...mii de senzatii si de stari si de fericiri care pot ramane pe o foaie de hartie...pot schimba o viata sau...cu doza potrivita de hormoni...se pot spulbera in cateva secunde...
totul sau nimic...
nevoile de moment ne fac atat de vulnerabili...nevoi transformate in ambitii....ambitii transformate in obsesii...obsesii transformate in patetism si in autodistrugere...odata cu senzatiile se pierde luciditatea...se pierde orgoliul...se pierde demnitatea...care uneori nu sunt decat scuze pentru lipsa de curaj...nu sunt decat pansamente pentru ranile nedorite...nu sunt decat perne aruncate pe jos ca sa doara mai putin aterizarea.....este orgoliul o minciuna pe care ne-o spunem cand vrem sa ne salvam? este demnitatea aspirina care ne salveaza de dureri de cap?
unde ne oprim?
pana unde ne lasam purtati de gusturi....de mirosuri...de placeri? pana unde mergem cu ochii inchisi si cand ne indreptam spatele, ne punem hainele de scena si intram in lumea in care le-am promis parintilor ca vom intra?
in alta ordine de idei vin si zic ca nu exista finaluri...exista doar schimbari si modul in care noi ne adaptam la ele se traduce in final fericit sau nefericit..
toate schimbarile ne clintesc sau ne schimba statutul...toate schimbarile ne fac mai verzi sau mai albastri sau mai reci...dupa 5 ani de ceva cu un om...accepti, intelegi, alegi si serbezi schimbarea....si apoi vin stadiile ei ...nepasarea...entuziasmul...nebunia...intelegerea,,,asimilarea...si altele...si daca nu stii cand sa te opresti...ele se pot repeta....daca nu stii cand sa te opresti...te blochezi intr-unul singur...si cel mai sigur dintre toate e nostalgia...nostalgia data de nevoile noastre atat de omenesti si de patetice incat uneori mi-as dori sa fiu o piatra
...si nu e o metafora...mi-as dori pur si simplu sa fiu o piatra.
rotunda si gri.
dupa 5 ani de ceva cu cineva...trebuie sa treci cel putin o data prin toate lucrurile, locurile, starile, temperaturile, mirosurile si muzicile prin care ai trecut cu acel cineva...sa le traversezi, dar acum singur. sa accepti toamna fara el...sa accepti frigul fara el...diminetile si ploaia....painea cu dulceata si scrumiera plina....sa accepti drumurile lungi cu masina....sa simti parfumul barului in care mergeati...sa te plimbi prin locurile prin care ai trait....sa le faci pe toate...ca intr-un ritual de inmormantare cand alaiul il plimba pe fericitul somnoros prin toate locurile prin care a trait...in limita picioarelor prezente si a distantelor strabatute de tulburat in timpul vietii...
asta e...o relatie trebuie inmormantata...
il vad acolo cum zace...e ca un borcan de caviar intr-un frigider vechi, gol si urat mirositor...in care nu mai gasesti decat niste paine veche, niste mustar si un iaurt. stau in loc in jurul meu e haos...sau...poate...in jurul meu lucrurile sunt line si eu sunt un haos...
haos...ce cuvant simplu si curat pentru o ilustratie atat de exploziva...
ma uit la mine ca la cel mai neascultator obiect de studiu...si incerc sa ma cert, sa ma strunesc sau sa ma inteleg...dar am obosit.
au fost etape dupa etape...mii de senzatii si de stari si de fericiri care pot ramane pe o foaie de hartie...pot schimba o viata sau...cu doza potrivita de hormoni...se pot spulbera in cateva secunde...
totul sau nimic...
nevoile de moment ne fac atat de vulnerabili...nevoi transformate in ambitii....ambitii transformate in obsesii...obsesii transformate in patetism si in autodistrugere...odata cu senzatiile se pierde luciditatea...se pierde orgoliul...se pierde demnitatea...care uneori nu sunt decat scuze pentru lipsa de curaj...nu sunt decat pansamente pentru ranile nedorite...nu sunt decat perne aruncate pe jos ca sa doara mai putin aterizarea.....este orgoliul o minciuna pe care ne-o spunem cand vrem sa ne salvam? este demnitatea aspirina care ne salveaza de dureri de cap?
unde ne oprim?
pana unde ne lasam purtati de gusturi....de mirosuri...de placeri? pana unde mergem cu ochii inchisi si cand ne indreptam spatele, ne punem hainele de scena si intram in lumea in care le-am promis parintilor ca vom intra?
in alta ordine de idei vin si zic ca nu exista finaluri...exista doar schimbari si modul in care noi ne adaptam la ele se traduce in final fericit sau nefericit..
toate schimbarile ne clintesc sau ne schimba statutul...toate schimbarile ne fac mai verzi sau mai albastri sau mai reci...dupa 5 ani de ceva cu un om...accepti, intelegi, alegi si serbezi schimbarea....si apoi vin stadiile ei ...nepasarea...entuziasmul...nebunia...intelegerea,,,asimilarea...si altele...si daca nu stii cand sa te opresti...ele se pot repeta....daca nu stii cand sa te opresti...te blochezi intr-unul singur...si cel mai sigur dintre toate e nostalgia...nostalgia data de nevoile noastre atat de omenesti si de patetice incat uneori mi-as dori sa fiu o piatra
...si nu e o metafora...mi-as dori pur si simplu sa fiu o piatra.
rotunda si gri.
dupa 5 ani de ceva cu cineva...trebuie sa treci cel putin o data prin toate lucrurile, locurile, starile, temperaturile, mirosurile si muzicile prin care ai trecut cu acel cineva...sa le traversezi, dar acum singur. sa accepti toamna fara el...sa accepti frigul fara el...diminetile si ploaia....painea cu dulceata si scrumiera plina....sa accepti drumurile lungi cu masina....sa simti parfumul barului in care mergeati...sa te plimbi prin locurile prin care ai trait....sa le faci pe toate...ca intr-un ritual de inmormantare cand alaiul il plimba pe fericitul somnoros prin toate locurile prin care a trait...in limita picioarelor prezente si a distantelor strabatute de tulburat in timpul vietii...
asta e...o relatie trebuie inmormantata...
